In anul 1913, in plin război balcanic, trupele romane au de înfruntat un adversar foarte periculos: holera. Maria sfidează ordinul regelui ca nicio femeie sa nu treacă Dunărea si merge in teritoriul bulgar. Maria a fost consternata de situai din Bulgaria, fapt ce o determina sa ia imediat o hotărâre: organizarea unui spital militar, pentru aceasta a cerut aprobarea lui Carol pe care a si primit-o. Maria a primit conducerea taberei de bolnavi de holera de la Zimnicea, unde a mângâiat nuli muribunzi. Despre aceasta perioada ea va povesti in memoriile sale: Oricât de groaznice au fost acele zile ale nenorocirii, le binecuvânteze, căci m-au apropiat de sufletul poporului meu. Anul 1914 a adus nu doar încetul unui război cumplit, ci si începutul domniei lui Ferdinand si al Mariei, care de acum înainte va fi regina romanilor. La căpătâiul trupului neînsufleţiţ a lui Carol i-a făcut acestuia o ultima promisiune: Nu te teme unchiule, vom merge mai departe cu curaj. Mana ta a fost grea, m-ai chinuit in tinereţe, dar credincios principiilor tale, ai fost drept si imperial. Nu voi uita niciodată invăţămintele tale, chiar daca le-am inele greu, si îngenuncheata aici lângă tine, ştiind ca nu mai ai niciun ordin sa-mi dai, simt ca incă ai un mesaj pentru mine, nepoata ta cândva revoltata. Da, unchiule, voi încerca sa fiu ceea ce tu ai fost, voi fi fidela pana la moarte, iubind ara aşa cum ai iubit-o tu. Daca Dumnezeu vrea, ii vom continua opera, cu credinţă, cu curaj. Amin. A doua zi, a avut loc încoronarea lui Ferdinand si a Mariei. După moartea regelui Carol, monarhia in România a trecut prin momente grele, acoperit de povara datoriei faţă de stat si de cea de ofiţer german, regele Ferdinand a fost tentat sa abdice. Maria si-a impus punctul de vedere, iar Ferdinand a rămas rege. Regina a ştiut sa-l convingă ca abdicarea era doar o dovada de laşitate incompatibila cu onoarea unui conducător. In august 1914 România a fost obiectul multor discuii. Germania prin glasul lui Wilhelm al II-lea, ii cerea sa respecte alianţa semnata de unchiul sau, iar Antanta încearcă sa atragă micul stat prin diverse promisiuni. Regina s-a pronunţat pentru Antanta, in sprijinirea acestei alegeri a venit si primul ministrul, Brătianu. In 1916 regele a fost convins ca România nu işi putea lega destinul de cat de Antanta, de câtre Maria si circumstanţe. Un ajutor a primit regina de la marea iubire din tinereţe a lui Ferdinand, Elena Văcărescu, care s-a întors in aceasta perioada de la Paris.
Intrarea României in război de partea Antantei, in august 1916, nu le-a determinat si pe statele aliate sa-si respecte angajamentele iniţiale. Iar Maria a intuit pericolul care pândea statul roman, acesta risca sa fie prins de inamici ca intr-un cleşte. Trăim zile de groaza, frontierele noastre sunt foarte întinse, inamicul este pretutindeni, iar noi suntem nişte începători intra-ale războiului modern, i-a telegrafiat regina varului ei, regele Angliei. Pierderile României au fost din ce in ce mai mari atât din punct de vedere numeric cat si din punct de vedere teritorial. Regina este profund emoţionată de curajul soldaţilor si de suferinţa acestora. Dar nu se mulţumeşte sa fie o martora de la distanţa si se implica activ. Veghează la buna funcţionare a serviciului de ambulanţe, merge in fiecare zi la spitale, merge chiar pe front pentru a fi mai aproape de soldai si pentru a-i încuraja. Sfârşitul anului 1916 va aduce reginei Maria drama naţională amestecata cu cea personala. Germanii cuceresc, Dobrogea cu tot cu portul Constanţa, iar Oltenia si Muntenia sunt si ele inghiţite de trupele invadatoare. Drama personala a reginei se manifesta prin faptul ca ultimul născut al familiei regale, prinţul Mircea se îmbolnăveşte de febra tifoidă. Cu toate ca starea de sănătate a copilului se agravează, Maria continua sa se îngrijească de soarta raniţilor, prin vizite la spitale, dar mai ales de soarta arii, prin întrevederi cu diverşi atasaţi militari, in special cu generalul Berthelot. Nu vreau sa-mi pierd deodată copilul si ara, nota in jurnalul sau regina. Dar destinul ii rezerva cu totul altceva, micul moare si aproape concomitent cu decesul sau, capitala Bucureşti cade in mâinile duşmanilor. După ocuparea Bucurestiului, familia regala, parlamentul ,guvernul si o parte a populaţiei se refugiază in Moldova. Regina este consternata de ceea ce vede in capitala de conjunctura, oamenii politici si militari, in loc sa caute de comun acord soluiţi pentru situaţia disperata, ei încearcă sa găsească vinovaţi. Acest lucru o înfurie la culme pe regina, care ii cheamă la ordine si propune chiar o soluţie pentru ieşirea din criza, înlocuirea puterii civile cu una militara. La Iaşi Maria se dedica complet singurului lucru de care se poate agăţa, devotamentul absolut faţa de poporul sau martir. Contele Saint-Aulaire, trimisul Franţei in România povesteşte: In fiecare dimineaţa, regina, in uniforma de infirmiera, insoţită de o doamna de onoare si de un grup de brancardieri voluntari se ducea la gara pentru a-i primi pe raniţi. Uneori, când se deschidea uşa unui vagon, se constata ca nimeni nu mai mişca. Soldaţii răniţi sau refugiaţii bolnavi au murit de frig. Regina si femeile cele mai elegante ale societăţii romaneşti înfrunta moartea si, ceea ce este fără îndoiala cel mai greu, depăşesc oboseala unei zile, nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde pana noaptea târziu. Regina, in ciuda dispoziţiilor sanitare, zăbovea mai mult lângă paturile soldaţilor, care aveau nevoie de prezenţa ei materna consolatoare. Aceştia se agaţă de mâinile ei le săruta, nu ar fi fost nimic daca ar fi purtat mânuşi, dar a renunţat la ele deliberat. Missy aduce mângâierea fizica si morala, prăjituri, cafea, rachiu. Maria este strâns legata de poporul ei de ţărani. Pentru soldaţii pierduţi, parasiţi ea era regina mama. Anul 1917 a pus încă odată la încercare spiritul patriotic al soldaţilor romani, care au reuşit sa obţină strălucitoarele victorii de la Măreşti şi Mărăşeşti. Dar situaţia pe frontul de est se agravează datorita dezmembrării armatei ruse bolşevizate. România este obligata sa semneze armistiţiu cu Puterile Centrale. Regina tuna si fulgera îşi depăşeşte atribuţiunile dezaprobând public aceasta mare trădare. Maria începe sa viziteze trupele ruse încercând sa scoată soldaţii din amorţeala si sa-i facă combativi, le vorbeşte de democraţie, reforme. Farmecul magic al reginei ii vrăjeşte pe soldai care exclama: Ah, daca am fi avut o împărăteasă ca tine, am fi păzit-o si am fi murit pentru ea. Totuşi regina nu poate face nimic. Pacea separata este acceptata de toi, iar cei care sunt contra ei tac. Anul 1918 a adus României o pace înrobitoare, Maria se gândeşte acum la abdicare. Se simte parazita de toi si de toate, inclusiv bunul sau prieten, generalul Berthelot este obligat sa plece împreuna cu soldaţii săi. Luna februarie a cumplitului an 1918 ii aduce Mariei o distincţie importanta, la sugestia lui Georges Clemenceau, Academia de Belle-Arte a ales-o pe regina romanilor drept membru corespondent. Este prima oara când o femeie primeşte o asemenea distincţie din partea institutului. Sfârşitul războiului înseamnă si sfârşitul lungii agonii a României si a reginei ei. Regele nu mai ratifica tratatul de pace si declara mobilizarea generala. Regina nu s-a inserat nici de data aceasta, a ales corect 1916 tabăra învingătoare. Se întoarce triumfal in Bucureşti, in fruntea regimentului sau de husari. Visul milenar al romanilor devine realitate: Basarabia, Bucovina si Transilvania au întregit trupul arii. Regina victorioasa poate sa exclame: Groaznicul coşmar a trecut, visul României Mari s-a împlinit.
